Asculta, cetatene, vorbele mestesugite ale oratorului din piata publica! Lacrimeaza, cititorule, pentru lumina revarsata de aceste cuvinte asupra amintirii a doi mici sfinti ce au avut curajul sa se opuna dictaturii! Vezi cum Alin Ionescu isi pune sufletul pe tava intr-unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodata despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca… Si gandeste-te apoi, cititorule, cata vreme a pastorit distisa Academie un turnator notoriu, dintre cei din cauza carora Monica si Virgil au parasit Romania. Si asta din umbra financiara a celuilalt simbol al raului, cel de dupa 1990, onorabilul S.O. Vantu. Va multumim pentru text, domnule Alin Ionescu, sa-mi spuneti unde va trimit cecul pentru detergenti, ca de pata Ivanciuc inca n-ati scapat, cel putin nu atat cat sa va erijati in moralisti…
Monica si Virgil
In iuresul absurd, plin de ambitii marunte, al acestui sfirsit de aprilie electoral, Monica Lovinescu s-a strecurat discret in istorie, intorcindu-se definitiv in Romania impreuna cu Virgil Ierunca. S-a intors cumva ca eroul de la Maraton, alergind zeci de ani prin exil pentru a ne vesti victoria asupra dusmanului. Ce e trist e ca, ajungind in aceasta Atena postcomunista, murdara si balcanica, mustind de scopuri mici, de vinzatori ambulanti de nimicuri electorale si haite de maidanezi politici, vocea ei s-a auzit stins, iar mesajul a fost volatil, ca o mireasma de primavara.
Zadarnic a strigat din tot sufletul „Am invins! Comunismul e mort!“; atenienii aveau urechile astupate de zumzetul din supermarket-uri si de imbulzeala de pe coridoarele birourilor electorale, unde se inregistrau sau se contestau ultimele candidaturi la sezlongurile de primar. Pe chipurile celor care au prestat omagial la Ateneul Roman s-a vazut obligatia profesionistilor antrenati sa mearga la inmormintari si la mausolee, tinind in buzunar discursuri scrise in seara precedenta de catre consilieri. Cu exceptiile citorva intelectuali publici, precum Gabriel Liiceanu, ceilalti s-au tras in poza cu urna funerara a Monicai, ca niste turisti japonezi care tin sa se remarce ca in fundal apare Turnul Eiffel.
Ar fi bine ca din toata aceasta parada de ipocrizie rituala, necesara oricarei democratii anticomuniste in curs de consolidare, dar trista si dureroasa totodata, sa se aleaga o mina de tineri care sa-i citeasca si sa le afle povestea. Sa faca aceasta minima legatura intre posibilitatea de a devasta azi in voie rafturile magazinelor cu ocazia Invierii Mintuitorului si existenta eroica a acelor Tristan si Isolda anticomunisti, care-si riscau viata pentru a spune adevaruri care-i cresteau colesterolul lui Ceausescu. Sa inteleaga ca dictatorii se omoara lent, cu arsenicul din vorbele disidentilor si ca beatitudinea clipei nu e o placinta cazuta din raftul de sus, ci efectul unor drame crunte.
Pentru edificare, ofer mai tinerilor cititori, cadou de Pasti, un citat din cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti: „Imaginatia deliranta a lui Turcanu (seful ODCC – Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste – n.m.) se dezlantuia mai ales atunci cind avea de-a face cu studenti care credeau in Dumnezeu si se straduiau sa nu se renege. Astfel, unii erau «botezati» in fiecare dimineata: scufundati cu capul in hirdaul de urina si materii fecale, in timp ce ceilalti in jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura pina ce apa facea bulbuci. Cind detinutul recalcitrant era pe punctul de a se ineca, era scos, i se dadea un scurt razag sa respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acesti «botezati», caruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a tinut vreo doua luni de zile: mergea in fiecare dimineata si-si baga capul in hirdau, spre hazul reeducatorilor“.
Acesta a fost comunismul pursinge, nu metroul si blocurile din Balta Alba. Impotriva lui au luptat Monica si Virgil si au invins.
Publicat in Academia Catavencu, 29 aprilie 2008
